Sunetele vorbirii - Octavia E. Butler

Recunosc (oarecum jenat) că citesc proză scurtă ca punte de trecere între proze lungi. Dar sunt câteva piese de rezistență care sunt pe raftul de sus al bibliotecii: Regii nisipurilor, Pasări lente, Weekend într-o zonă de război, Iubire e planul, planul e moarte, Lupta aeriană ... și Sunetele vorbirii e tot acolo.

Pe scurt/lung: 
Într-o lume post apocaliptică un/o virus / radiații / atac biologic / americanii / sovieticii / whatever a dus la pierderea capacității de comunicare verbală a majorității populației. Pe lângă asta, intelectul  multora s-a degradat rămânând doar la nivel de instincte primare ( și autocontrolul a fost foarte afectat). Iar alții și-au pierdut și capacitatea de a citi / scrie, făcând ca principalul mod de comunicare să fie limbajul corporal.

Frustrare , confuzie , furie sunt sentimentele dominante.

Să pierzi ființa alături de care crezi că ai putea trăi în lumea asta ciudată (ea poate sa vorbească , el să citească) după puțin timp ce ai găsit-o (el moare încercând sa aplaneze o violență în familie ... o fi aia tradițională? :) ) , dar tot atunci să găsești 2 copii care pot vorbi și sunt normali dpdv al intelectului ... E un schimb ok? E speranță? E deznădejde? 

Stilul e simplu, aspru, așezat. E multă forță în cuvintele astea simple.

 Așadar: 
O parabolă frumoasă și sumbră a lipsei de comunicare între oameni. O lume desenată pe un bob de orez ( haosul post apocaliptic, inexistența autorității, prăbușirea relațiilor sociale așa cum le cunoaștem și reconstruirea acestora pe alte baze, impactul asupra mediului, etc - toate sunt realizate din câteva tușe). Merită citit.

Titlu: Sunetele vorbirii (Tărâmurile pustiite. Povesti ale apocalipsei) 
Autor: Octavia E. Butler
Editura: Nemira
Links: site oficial
WWE: SV
SFE: OEB
ISFDB: OEB